razvanbb.ro

LINK

Sunt părintele pe care veți testa implementarea sau nu a condițiilor de siguranță din școală.

Sunt părintele pe care veți testa integritatea morală a tuturor părinților care vor avea grijă să nu-și trimită copilul bolnav la școală.

Sunt părintele care-ți va spune cum este să stai ca pe ace așteptând din moment în moment telefonul de la școală sau de la DSP care să te anunțe că inevitabilul s-a produs.

Sunt părintele care, trecut fiind prin experiența altor viruși distribuiți cu generozitate la școală, este convins că va fi infectat cu covid.

Sunt părintele care se va izola și de cercul restrâns de prieteni cu care se mai vedea în această perioadă pentru a nu contribui la răspândirea virusului infam.

Sunt părintele care încă mai trăiește cu o urmă de speranță că va putea opta pentru școala online.

Sunt părintele căruia i s-a tăiat și speranța să se amâne începerea școlii pentru 1 octombrie.

Sunt părintele pe care l-ați condamnat voi cu „trebuie să înceapă școala orice ar fi”, părintele pe care l-ați condamnat la covid.

Sunt părintele pe care-l scoateți în față bazându-vă pe nimic.

Sunt părintele care s-ar putea să nu mai fie.

Dați-mi voie să fiu cobaiul vostru și să ies în față cu pieptul dezgolit să înfrunt covidul așa cum m-ați condamnat voi.

Moment în care aud în spatele meu o voce feminină, un pic răgușită:

– Ne dați voie nouă în față? Că avem puține produse!

Mă întorc ușor contrariat, așteptându-mă să o văd cu o pâine și niște salam în mână și descopăr un cuplu cu brațele încărcate de cumpărături. Dar la modul că el avea în dinți o pungă din aia de hârtie cu chifle proaspete, sprijinea cu bărbia produsele îmbrățișate precar și era transpirat tot de la echilibristica care-l punea la mare încercare. Ea în schimb era o imagine a abundenței. La fel cu brațele pline dar cu multe produse căzute în decolteul generos.

După ce mi-a trecut uimirea, am replicat simplu:

– Și eu am produse puține și am stat la coadă ca toată lumea.

Mă întorc către casieriță și încerc să ignor mormăielile presărate cu „nesimițit”, „7 ani de acasă”, „ce rea e lumea” și „unde o să ajugem”.

La final, pentru că nu se potoleau, am stat să număr produsele mele. Eu aveam 11 și le transportam într-un căruț din ăla mic. Ei aveau 21.