Un prieten mai leneș de felul lui s-a gândit că viața lui se scurge pe lângă dulapul cu haine și s-a hotărât că acel clasic umeraș îi stă în calea fericirii așa că a desenat altul și l-a și produs.
Uitați-vă la clip. O să vreți acest umeraș în viața voastră! Garantat! 
PS Știu unde stă, asta în cazul în care nu aveți încredere în campania de pe Kickstarter!
Când vă mai zice mașina că nu detectează cheia deși cheia este în buzunar,
după ce-i adresați câteva cuvinte de dragoste arătându-i cheia cu un gest cât se poate de “drăgăstos”, amintiți-vă că v-ați cumpărat portofel din ăla șmecher cu protecție RFID pentru cardurile de credit și de câte ori cheia stă pitită în spatele acestuia e și protejată de cititorul mașinii care stă într-un colț să o detecteze.
Am descoperit zilele astea când m-am concentrat un pic să înțeleg de ce o apucă pe a mea mașină din când în când să mă certe de lipsa cheii.
Valabil și pentru atunci când încercați să executați dansul deschiderii portbagajului cu piciorul și mașina stă ca tăntăloaica fără să să miște vreun fir de păr.
Îmi cer scuze pe această cale mașinii mele căreia i-am adresa de-a lungul timpului multe cuvinte de iubire și blestem, dând lumii dând lumii de știre că o urăsc și o blestem! 
Parcă văd coletul meu cum bate la diferite uși și umil întreabă:
– Eu unde trebuie să mă duc?
– Ah! Ești d-ăla care umbli fără înregistrare! La ghișeul 4! îi aruncă doamna ce tocmai a pus ultimul As în grămăjoara virtuală de inimă roșie de pe ecranul monitorului ars într-un colț cu niște urme aproape indescifrabile ce formează cuvântul “Solitaire”.
– Mâine după ora 12! Reveniți! i se aruncă peste umăr de la ghișeul 4 la ora 13:30 în timp ce ușa de ieșire din spatele blocului se trântea cu putere zguduind bibelourile babei de la etajul 2 de deasupra oficiului poștal.
– Hai! Afară, colet fără căpătâi! Nu vezi că nu mai e nimeni! Trebuie să plec și eu acasă! îi zice paznicul ce parfumează zilnic sala de așteptare cu damful de usturoi mâncat cu sfințenie la micul dejun, în timp ce-i făcea brânci pe asfaltul umed de toamnă.
Și uite așa, zi de zi, ceas de ceas, coletul meu se târăște prin stihiile vieții cu speranța că într-o zi va ajunge în brațele mele și îi voi oferi toată căldura de care are nevoie și atenția pe care a ajuns să fie convins că a pierdut-o la prima intrare în sistemul românesc de stat de “poate livrăm sau poate nu, mai vedem noi”. 
Când vă mai luați de mașini cu numere verzi că sigur nu-s electrice și fac posesorii lor o șmecherie, uitați-vă să vedeți dacă au țeavă de eșapament.
Daca nu au înseamnă că nu ard benzină sau motorină pentru că nu au pe unde să scoată fum.
Nu există numere verzi pe hibride. Numerele verzi se dau doar pentru mașinile electrice ce consumă electroni dintr-o baterie.
Parcarea gratuită pentru mașinile electrice se face pe baza unui registru central unde sunt înscrise, pe baza talonului, mașinile electrice, nu pe baza unor litere verzi pe o plăcuță albă. Deci nu faci nicio șmecherie dacă ești șmecher și îți pui numere verzi de șmecher. Verificarea se face automat cu scanere montate pe niște mașini ce se plimbă permanent prin trafic.
Numerele verzi sunt pentru conștientizare și atât.
Asta aud de o lună încoace. Numa’ “stai să vedem poate prindem ceva preț bun de Black Friday”, “hai că mai e un pic până în noiembrie, mai ai răbdare un pic că vedem de Black Friday” și numa’ d-astea! Zici că-i sărbătoare nu alta! 🙂 Și da, poți să-i zici sărbătoare, că-i ziua în […]
Nu, n-o știți. De unde s-o știți că am inventat-o eu acum. Bine, nu chiar am inventat-o pentru că a venit cumva natural. Acum câteva săptămâni mă tot plângeam eu că abia aștept ca Apple să scoată iPhone Fold. Treaba asta cu foldul a fost singurul motiv pentru care m-am supus chinurilor iadului să trec […]
Știți voi prietenul ăla al vostru căruia îi puteți spune orice și nu vă judecă? Așa-i și la psiholog.
E ca un prieten din ăla mișto care n-are încotro și trebuie să se vadă cu tine o dată pe săptămână, timp de o oră, care îți ascultă toate probleme din capul tău fără să clipească, fără să se strâmbe și cu un nivel înțelegere ce cu greu îl găsești în alte părți.
Te ascultă și te sfătuiește (pentru că citește mult despre întortocheata minte umană) și-ți deschide noi perspective. Te învață să vezi lumea din jurul tău altfel și-ți scoate din fundul minții amintiri care ți-au modelat viața și personalitatea. Ți le scoate, ți le pune pe un platouaș și brusc realizezi că viața e chiar frumoasă și multe din probleme sunt inventate sau amplificate și întreținute și duse pe noi culmi doar de mintea noastră.
Te învață să interacționezi și să te deschizi față de cei din jur și asta-ți pune la dispoziție o lume nouă cu un pic mai mult soare și mai puține furtuni.
Din ăla care toată viața mea am considerat că psihologul e o fiță și că nu mă duc eu să-mi pun pe tapet problemele mele private și că sunt alții cu probleme mai grave, am ajuns ăla care abia așteaptă ora săptămânală de terapie.
Nu ezitați. Nu există oameni fără traume, există oameni cu traume mai mici sau mai mari ce le influențează în moduri nebănuite viața. La mine, după juma’ de an de terapie se văd schimbări destul de mari și în capul meu și în interacțiunea cu cei din jur și și din perspectiva celor apropiați. Mi s-a deschis o nouă lume și simt cumva cum renasc într-un nou eu mai relaxat, mai optimist și cu gânduri mai puțin întunecate.
Vă zic, merită încercat măcar câteva ședințe de probă să vedeți cum mintea voastră preia controlul asupra problemelor ce ne domină viața. E chiar mișto, vă zic. O să fie greu să mă las! 
Cel mai important job al departamentului de IT într-o firmă nu este despre disponibilitatea serviciilor de mail, despre mediul colaborativ avansat sau despre faptul că un laptop mai dă un blue screen din când în când.
Cel mai important job pe care-l are departamentul de IT este să repare aparatul de cafea. Să vezi atunci colegi fericiți. Nici dacă recuperezi un fișier pierdut la care a lucrat 5 zile nu aduce atâta încântare precum aroma de cafea la prima oră a dimineții.
Între mine și domnul din fața mea se deschide un culoar de o singură persoană, culoar pus la dispoziție cu generozitate de un alt domn ce-și parcase mașina pe trotuar.
Domnul din fața mea, de la celălalt capăt al culoarului îngust, era desprins dintr-o revistă din targetul căreia nu fac parte. Dacă nu mișca ziceam că e un afiș pus acolo. Mușchi de oțel, tatuaj mare, foarte mare, pe bicepsul ce-l puteam observa din poziția mea, tuns-frezat ca-n filmele cu masculi feroce, maiou garantat XS peste un piept XXL, ușor transpirat de la soare de prânz, nu chiar un domn cu care mi-aș înfrunta privirea și gândurile.
Contrar instinctelor de supraviețuire mă reped primul pe culoar fără a afișa nici cea mai mică urmă de intenție de a mă opri. Surprins de tupeul meu și de agilitatea de care dădeam dovadă domnul din revistă fandează ușor, ca un fulg și îmi face loc să trec.
După ce am trecut de el, cuprins de un sentiment de vinovăție amestecat cu vocea părinților ce-mi povesteau în capul meu că nu am fost politicos, am întors privirea către spate și am rostit un mulțumesc dur dar agresiv ca să nu se simtă tremurul din vocea mea. La care domnul merg-la-sală-în-fiecare-zi îmi răspunde blând pe un ton melodios: ”Cu drag!”.
– Sunteți soția mea? o întreb pe doamna care se așează nonșalant pe locul de lângă mine.
Silviu
marți, 10 octombrie 2023