Toate viața mea am fost blugi+tricou type.

Am un anumit model de blugi de la Armani care mi se potrivesc perfect (model vechi de câțiva ani, nu vă imaginați figuri) pe care îi comand de pe Amazon și îmi cumpăr tricouri de la Banana Republic (câte 20 la o vizită ca să nu mai calc pe acolo un an cel puțin). Mă încalț de la Timberland și pentru ținutele de scandal frecventez Decathlon.

Dacă aș fi analizat de o fashionistă cu cont de instagram aș primi cel mult un strâmbat din năsucul ei pudrat în exces și filtrat cu „beauty mode”.

Am chiar și o regulă în aplicația de mail care mută în deleted items toate mesajele care conțin cuvântul „fashiondays” pentru că sunt un băiat politicos și nu vreau să fac rău agenției care trimite comunicatele de presă.

Cu toate astea am făcut o pasiune pentru un anumit gel de duș de la L’occitane. Da, e un gel de duș scump cu care te speli și nu merită banii ăia. Dar aroma aia îmi frământă simțurile și-mi distruge logica de fier. Când primesc cadou sau îmi cumpăr un recipient, am grijă să nu consum în exces, mai alternez cu gelul clasic de duș și tratez sticluța aia ca și când ar fi ultima de pe pământ. Este răsfățul meu nevinovat. Avem o relație și ne comportăm cu respect reciproc. Totul decurge conform unui plan de consum prestabilit și nimeni nu intervine între noi.

Asta până într-o dimineață zilele trecute în care soția m-a anunțat cu nonșalanță că i s-a terminat gelul ei de duș și a luat de la mine niște L’occitane că a văzut că e aproape plin recipientul… Cum să n-o iubești? Cum?