Articole din categoria: Pe scurt

după ce-i adresați câteva cuvinte de dragoste arătându-i cheia cu un gest cât se poate de „drăgăstos”, amintiți-vă că v-ați cumpărat portofel din ăla șmecher cu protecție RFID pentru cardurile de credit și de câte ori cheia stă pitită în spatele acestuia e și protejată de cititorul mașinii care stă într-un colț să o detecteze.

Am descoperit zilele astea când m-am concentrat un pic să înțeleg de ce o apucă pe a mea mașină din când în când să mă certe de lipsa cheii.

Valabil și pentru atunci când încercați să executați dansul deschiderii portbagajului cu piciorul și mașina stă ca tăntăloaica fără să să miște vreun fir de păr.

Îmi cer scuze pe această cale mașinii mele căreia i-am adresa de-a lungul timpului multe cuvinte de iubire și blestem, dând lumii dând lumii de știre că o urăsc și o blestem!

Daca nu au înseamnă că nu ard benzină sau motorină pentru că nu au pe unde să scoată fum.

Nu există numere verzi pe hibride. Numerele verzi se dau doar pentru mașinile electrice ce consumă electroni dintr-o baterie.

Parcarea gratuită pentru mașinile electrice se face pe baza unui registru central unde sunt înscrise, pe baza talonului, mașinile electrice, nu pe baza unor litere verzi pe o plăcuță albă. Deci nu faci nicio șmecherie dacă ești șmecher și îți pui numere verzi de șmecher. Verificarea se face automat cu scanere montate pe niște mașini ce se plimbă permanent prin trafic.

Numerele verzi sunt pentru conștientizare și atât.

E ca un prieten din ăla mișto care n-are încotro și trebuie să se vadă cu tine o dată pe săptămână, timp de o oră, care îți ascultă toate probleme din capul tău fără să clipească, fără să se strâmbe și cu un nivel înțelegere ce cu greu îl găsești în alte părți.

Te ascultă și te sfătuiește (pentru că citește mult despre întortocheata minte umană) și-ți deschide noi perspective. Te învață să vezi lumea din jurul tău altfel și-ți scoate din fundul minții amintiri care ți-au modelat viața și personalitatea. Ți le scoate, ți le pune pe un platouaș și brusc realizezi că viața e chiar frumoasă și multe din probleme sunt inventate sau amplificate și întreținute și duse pe noi culmi doar de mintea noastră.

Te învață să interacționezi și să te deschizi față de cei din jur și asta-ți pune la dispoziție o lume nouă cu un pic mai mult soare și mai puține furtuni.

Din ăla care toată viața mea am considerat că psihologul e o fiță și că nu mă duc eu să-mi pun pe tapet problemele mele private și că sunt alții cu probleme mai grave, am ajuns ăla care abia așteaptă ora săptămânală de terapie.

Nu ezitați. Nu există oameni fără traume, există oameni cu traume mai mici sau mai mari ce le influențează în moduri nebănuite viața. La mine, după juma’ de an de terapie se văd schimbări destul de mari și în capul meu și în interacțiunea cu cei din jur și și din perspectiva celor apropiați. Mi s-a deschis o nouă lume și simt cumva cum renasc într-un nou eu mai relaxat, mai optimist și cu gânduri mai puțin întunecate.

Vă zic, merită încercat măcar câteva ședințe de probă să vedeți cum mintea voastră preia controlul asupra problemelor ce ne domină viața. E chiar mișto, vă zic. O să fie greu să mă las!

Cel mai important job pe care-l are departamentul de IT este să repare aparatul de cafea. Să vezi atunci colegi fericiți. Nici dacă recuperezi un fișier pierdut la care a lucrat 5 zile nu aduce atâta încântare precum aroma de cafea la prima oră a dimineții.

Domnul din fața mea, de la celălalt capăt al culoarului îngust, era desprins dintr-o revistă din targetul căreia nu fac parte. Dacă nu mișca ziceam că e un afiș pus acolo. Mușchi de oțel, tatuaj mare, foarte mare, pe bicepsul ce-l puteam observa din poziția mea, tuns-frezat ca-n filmele cu masculi feroce, maiou garantat XS peste un piept XXL, ușor transpirat de la soare de prânz, nu chiar un domn cu care mi-aș înfrunta privirea și gândurile.

Contrar instinctelor de supraviețuire mă reped primul pe culoar fără a afișa nici cea mai mică urmă de intenție de a mă opri. Surprins de tupeul meu și de agilitatea de care dădeam dovadă domnul din revistă fandează ușor, ca un fulg și îmi face loc să trec.

După ce am trecut de el, cuprins de un sentiment de vinovăție amestecat cu vocea părinților ce-mi povesteau în capul meu că nu am fost politicos, am întors privirea către spate și am rostit un mulțumesc dur dar agresiv ca să nu se simtă tremurul din vocea mea. La care domnul merg-la-sală-în-fiecare-zi îmi răspunde blând pe un ton melodios: ”Cu drag!”.

Și trec mai departe în gândurile mele în drum spre Mecca necazurilor sub formă de pisholog.

O oră mai târziu, cu un ușor zâmbet pe buze, îl întâlnesc iar la intrarea în metrou și de data asta îmi înclin privirea către pliantul lui pe care scria mare cu litere jucăușe și colorate-n verde:

„Necazuri mari? Soluție ușoară!”

Păi acum zici, șefu?

Mâncau pe rând pe post de pază bună în sensul că cel care nu mânca stătea cu defribilatorul pregătit să-l aducă la viață pe celălalt în caz că exagera și mânca două frunze din alea amare ca viața la câmp pe o zi ploioasă plină de noroi.

Luni de zile mai târziu, când organismul lor a început să se obișnuiască cu efectul năucitor și numărul leșinurilor s-a mai redus au zis să ducă descoperirea lor în ochii tuturor și să formeze o armată care să ducă lumii gustul amar descoperit în frunzele minune și să-l împrăștie peste orice tip de mâncare, indiferent de cultură, model sau mod de preparare. Să îngroape gustul original al mâncării în amărăciune și asta cu zâmbetul pe buze și sub egida „n-are cum să nu-ți placă! este sănătos! încearcă până vei reuși!”

Și așa am ajuns, în secolul nostru, să avem rucola în salată, pe pizza, pe șnițele, pe bucate aromate proaspăt scoase de la cuptor, amestecată cu paste și aruncată în ciorbă pe post de pătrunjel rafinat de la oraș.