Parcă văd coletul meu cum bate la diferite uși și umil întreabă:

– Eu unde trebuie să mă duc?

– Ah! Ești d-ăla care umbli fără înregistrare! La ghișeul 4! îi aruncă doamna ce tocmai a pus ultimul As în grămăjoara virtuală de inimă roșie de pe ecranul monitorului ars într-un colț cu niște urme aproape indescifrabile ce formează cuvântul “Solitaire”.

– Mâine după ora 12! Reveniți! i se aruncă peste umăr de la ghișeul 4 la ora 13:30 în timp ce ușa de ieșire din spatele blocului se trântea cu putere zguduind bibelourile babei de la etajul 2 de deasupra oficiului poștal.

– Hai! Afară, colet fără căpătâi! Nu vezi că nu mai e nimeni! Trebuie să plec și eu acasă! îi zice paznicul ce parfumează zilnic sala de așteptare cu damful de usturoi mâncat cu sfințenie la micul dejun, în timp ce-i făcea brânci pe asfaltul umed de toamnă.

Și uite așa, zi de zi, ceas de ceas, coletul meu se târăște prin stihiile vieții cu speranța că într-o zi va ajunge în brațele mele și îi voi oferi toată căldura de care are nevoie și atenția pe care a ajuns să fie convins că a pierdut-o la prima intrare în sistemul românesc de stat de “poate livrăm sau poate nu, mai vedem noi”.