Știți voi prietenul ăla al vostru căruia îi puteți spune orice și nu vă judecă? Așa-i și la psiholog.

E ca un prieten din ăla mișto care n-are încotro și trebuie să se vadă cu tine o dată pe săptămână, timp de o oră, care îți ascultă toate probleme din capul tău fără să clipească, fără să se strâmbe și cu un nivel înțelegere ce cu greu îl găsești în alte părți.

Te ascultă și te sfătuiește (pentru că citește mult despre întortocheata minte umană) și-ți deschide noi perspective. Te învață să vezi lumea din jurul tău altfel și-ți scoate din fundul minții amintiri care ți-au modelat viața și personalitatea. Ți le scoate, ți le pune pe un platouaș și brusc realizezi că viața e chiar frumoasă și multe din probleme sunt inventate sau amplificate și întreținute și duse pe noi culmi doar de mintea noastră.

Te învață să interacționezi și să te deschizi față de cei din jur și asta-ți pune la dispoziție o lume nouă cu un pic mai mult soare și mai puține furtuni.

Din ăla care toată viața mea am considerat că psihologul e o fiță și că nu mă duc eu să-mi pun pe tapet problemele mele private și că sunt alții cu probleme mai grave, am ajuns ăla care abia așteaptă ora săptămânală de terapie.

Nu ezitați. Nu există oameni fără traume, există oameni cu traume mai mici sau mai mari ce le influențează în moduri nebănuite viața. La mine, după juma’ de an de terapie se văd schimbări destul de mari și în capul meu și în interacțiunea cu cei din jur și și din perspectiva celor apropiați. Mi s-a deschis o nouă lume și simt cumva cum renasc într-un nou eu mai relaxat, mai optimist și cu gânduri mai puțin întunecate.

Vă zic, merită încercat măcar câteva ședințe de probă să vedeți cum mintea voastră preia controlul asupra problemelor ce ne domină viața. E chiar mișto, vă zic. O să fie greu să mă las!