Din seria „și totuși ne e frică”. Pătrund sâmbătă într-o spălătorie auto. Peisajul arăta cam așa: muzică de petrecere dată la maxim dintr-un BMW X3 și trei bărbați așezați la masa frumos ornată cu un pet de bere și o scrumieră plină. Unul dintre ei îl bărbierea pe altul cu un BIC albastru de unică folosință. Al treilea destul de respectuos vine și mă ia în primire.

Și începe. Stropește un pic mașina și dă un SMS. Mai învârte un pic buretele și mai citește un SMS. La un moment dat oprește de tot stropitoarea cu presiune că na… consuma apă degeaba că el avea treabă cu SMS-ul. Și tot așa, după 15 minute reușise să stropească o roată, o aripă și oglinda stânga față. Încep să mă îngrozesc. Mă gândesc că o să stau cel puțin două ore acolo. Ceilalți doi își continuau ritualul. El cu un tatuaj pe antebraț, cu un prosop aruncat pe piept și pe umeri vorbea la telefon în timp ce celălalt îl mângâia ușor cu lama. Băiatul își făcea treaba de parcă era bărbierul din Sevilia. După 20 de minute cel care-mi spăla mașina mai terminase o portieră, șeful (bărbieritul) se așezase la masă și privea în gol prin pet-ul maroniu cu gândurile departe în timp ce sorbea dintr-o țigară.

După 25 de minute și încă o portieră vine salvarea! Cel care-mi spăla mașina primește un telefon și intră-n panică. Urlă: „vine șefuuuuu! spălați boxele. Ascunde BMW-uuul! Opriți muzicaaaa! Strângeți bereaaa!”. În 30 de secunde totul era impecabil și brusc toți băieții lucrau la mașina mea.

În 10 minute era gata și arăta impecabil.

Între timp apăruse și adevăratul șef căruia i-am mulțumit umil din ochi pentru că mă salvase de la o moarte sigură prin disperare.

Să trăiți șefu!