Cobor la bucătărie, mă tratez cu miros de cafea proaspăt râșnită și pun apa la fiert. Între timp lipăitul de picioare goale pe parchet mă anunță că s-au trezit și copiii.

Îi întreb dacă vor să le pregătesc micul dejun. Cel mic mă informează cu fața lui pofticioasă că da și cel mare îmi comunică un pic așa cu lehamite adormită faptul că lui nu-i e foame.

Trei minute mai târziu mă prezint cu cele două triunghiuri de pâine rumenită cu cașcaval ușor topit și cu o ceașcă de cafea pentru mine care stă să fie consumată în liniște.

Mulțumit de cele realizate mă așez la masă și mă predau aromei care mă atrăgea în capcana ei. Dau să duc cana la gură și când creierul meu anticipa lovitura de plăcere ce avea să vină se aude din fundal vocea celui mare: „Poți să-mi faci și mie de mâncare, te rog? Că-mi e foame!”