Lăsați doctorii să-și facă meseria

O prietena medic despre transferul pacientilor in strainatate:

Am urmărit cu tristețe și amărăciune în suflet evoluția tragediei de la Clubul Colectiv. Mi s-a părut o atitudine cel puțin decentă față de durerea familiilor și prietenilor victimelor să tac până acum. Nu poate pretinde nimeni că înțelege prin ce trec ei acum. Dar ziua de azi m-a determinat să scriu câteva cuvinte. Să fac un apel disperat: lăsați doctorii să-și facă meseria!!! Nu mai puneți la îndoială decizia medicală.
Și am să mă explic: dincolo de halatul alb, doctorii sunt oameni. Care au sentimente, care au probleme personale, care au familii pe care nu le văd cu zilele, care au copii ce cresc aproape fără ei. Și aceasta pentru că au ales o meserie care implică dedicare totală pentru semenii aflați în suferință, indiferent de natura fizică sau psihică a acesteia.
Pe de altă parte, asistăm de ceva vreme la o adevărată cruciadă mediatică îndreptată împotriva medicilor: că sunt șpăgari, că sunt slab pregătiți profesional, că preferă să plece să lucreze în străinătate pe bani mai mulți, și câte și mai câte!
Efectul imediat al acestui demers de presă a fost subminarea încrederii populației în medicul român, în medicina românească, altă dată atât de apreciată pe plan național și internațional.
De ce scriu azi? Pentru că azi au murit oameni în timpul transportului spre clinci din străinătate. Pacientul ars are o evoluție imprevizibilă mai ales prin prisma complicațiilor care pot să apară într-un moment în care bariera naturală de protecție contra agresiunilor microbiene și de eliminare a toxinelor din organism – și anume pielea, este distrusă pe o mare parte din suprafață. Nu vreau să fac un curs de chirurgie plastică și reparatorie – nu este specialitatea mea – dar am simțit nevoia să punctez de ce decizia de transfer TREBUIE luată doar pe considerente medicale și doar de medicul curant.
Sub presiunea străzii, sub presiunea presei sau a considerentelor politice și / sau financiare, decizia medicală are de suferit. Și mor oamenii!
Trebuie să înțelegem că nu există nicio garanție că pacientul ars are o șansă mai mare la viață în străinătate decât în România. Oricât de cinică ar putea să pară această afirmație, NIMENI nu poate spune cu certitudine că un pacient atât de grav afectat se va face bine dacă este tratat în altă țară decât în România.
Prin sintagma „a se face bine” nu trebuie să înțelegem, sub nicio formă, că acești pacienți vor mai fi ca înainte de accident: dincolo de cicatricile mutilante, vor respira probabil printr-un tub și se vor hrăni printr-un tub tot restul vieții lor. Și indiferent de cât de aproape le vor fi cei dragi, vor trebui să facă față SINGURI unor provocări uriașe: să învețe să meargă, să învețe să se hrănească, să învețe să vorbească! Problemele psihologice care țin de reintegrarea lor în societate vor fi extraordinar de mari! Și iar sunt cinică, dar viața m-a determinat să fiu așa!
Și ca să înțelegeți: acum șase ani mi-a murit o fetiță imediat după ce s-a născut. Am dat vina atunci pe sistemul medical, am blamat medicii, m-am supărat pe toată lumea din jurul meu. Mi-a luat mult timp să înțeleg că unele lucruri se întâmplă pur și simplu! Dincolo de dorința umană, dincolo de pregătirea medicală, poate în acord cu voința divină – dar nu căutați explicații de ce mie, de ce acum?, unele lucruri pur și simplu se întâmplă.
Acum patru ani am născut o fetiță, mult prea devreme și mult prea fragilă pentru lumea necruțătoare în care am „aruncat-o”. Imediat după naștere am vrut să o transfer în străinătate, din disperarea de a nu se repeta situația cu prima fetiță. Medicii mi-au spus: „e netransportabilă, nu suportă tranferul! Dacă are o șansă la viață, șansa ei e aici!”
Și am ascultat. Fetița mea are patru ani și, în ciuda tuturor previziunilor și șanselor care i s-au acordat la naștere, este un copil perfect normal, fără sechele respiratorii, oftalmogice sau neurologice! Protocoalele terapeutice – identice cu cele din străinătate – care i s-au aplicat în România, de către medici români, cu aparatură existentă în dotarea unui spital românesc, au salvat-o! Pentru că am respectat decizia medicală și am avut încredere în colegii mei medici! Cărora le mulțumesc!
Și revin la scopul demersului meu: lăsați doctorii să-și facă datoria! Poate fi SINGURA șansă a pacienților! Gândiți-vă că acești medici atât de balamați i-au ținut în viață pe răniți cu prețul unor eforturi supraomenești, și chiar dacă deznodământul a fost tragic pentru unii dintre ei, măcar familiile lor au avut posibilitatea să-i mai vadă cel puțin odată în viață. Doctorii, așa slab pregătiți profesional cum sunt percepuți, au oferit aparținătorilor posibilitatea de a-și lua „La revedere!” de la cei dragi, și numai cine a pierdut pe cineva drag înțelege ce important este acest lucru!
Și mai vreau să spun un lucru: tinerii care s-au dus în club în acea seara fatidică nu cred că au avut în gând să pornească revoluții și să dărâme guverne, parlamente, președinți, clase politice. Din respect pentru memoria lor, poate că nu ar trebui să încerce nimeni să obțină capital politic de pe urma acestei tragedii indiferent de cauzele care au dus la producerea acesteia.
Sigur că este minunat că s-a schimbat ceva în țara asta. Chiar dacă sub presiunea străzii! Dar nu mă pot opri să mă întreb: am dărâmat, foarte bine!, dar ce am pus în loc?
Am căutat câteva cuvinte de încheiere și am recitit rândurile de până acum. Simt nevoia să precizez că nu am intenționat să fac nicio paralelă între experința mea personală și situația de acum. Am precizat, de altfel, că nu pot nici măcar să pretind că înțeleg suferința unor oameni pentru care granița dintre viață și moarte s-a redus la un fir foarte subțire. Nu pot decât să empatizez cu ei și să sper că vor găsi, într-un fel sau altul, resurse interioare să treacă peste aceste momente cumplite.
În medicină există un principiu fundamental care ne învață să tratăm bolnavi, nu boli – ceea ce scoate în evidență faptul că fiecare pacient prezintă caracteristici individualizate în funcție de care se ia o anumită decizie de tratament!
Și, să nu uităm: „Suntem oameni, nu cifre…. Și ziua în care vom renunța este ziua în care vom muri” – Goodbye to Gravity, 30 octombrie 2015

Dr. Anca Temelcea

Poza de pe shutterstock de aici.