Într-o seară, într-o zi specială, stăteam într-un colț pe malul mării, pe un rest de șezlong, undeva pe la Mamaia așteptând să se facă ora 12 noaptea și să mă bucur că e ziua mea. Zăpușeala de peste zi se transformase ușor într-o răcoare din aia ușor împinsă de la spate de o briză încărcată de aer sărat. Stăteam liniștit și contemplam marea pustiei gândindu-mă la cât de mici suntem noi vis a vis de infinitul universului. Mă uitam la bolovanul ăla căruia noi îi zicem lună și încercam să înțeleg cum de stă acolo sus fără ca la un moment dat să vină să ne găurească un pic planeta. În fine, la un moment dat lângă mine răsare brusc dinspre direcția Năvodari o arătare înfofolită până în creștetul capului, ușor înfrigurată și cu curajul ăla a omului timid care și-a luat inima în dinți să rostească câteva cuvinte în fața unui străin mă întreabă: „Aici e Vama Veche?” Am rămas un pic mască. Îi răspund că nu și că mai e cale de vreo 60 km până acolo. În acel moment tipa mi-a întors spatele și a plecat pufnind mai departe urmându-și drumul ei pe malul mării. A doua zi am văzut un afiș. Se pare că într-unul din cublurile de pe acea plajă unde mă pierdusem eu în contemplare cu o noapte înainte cântase Vama. Oare la aia se referea fata noastră? 🙂
Poză de pe Shutterstock de aici.
Adaugă comentariu