Citind la Vali despre noile specii de bicicliști, mi-am amintit de o întâmplare din weekend.

Pe trotuarul îngust o doamnă cu doi copii era în mijlocul acțiunii. Dădea jos copiii din mașina parcată regulamentar lângă trotuar. Trotuarul îngust ce-i drept. Un copil dădea să fugă și celălalt plângea că nu voia să se urce în căruțul care ocupa tot trotuarul (îngust cum ziceam). Nu-i era bine și se chinuia. Încerca să stăpânească cei doi copii cum putea ea mai bine. Era ușor resemnată dar se grăbea cum putea ea mai bine. Avea acea figură ușor resemnată a unui om care repeta aceeași scenă de câteva luni de zile. Încerca să-și mulțumească copiii și să facă un pic de liniște în viața ei.

Colac peste pupăză apare o doamnă pe bicicletă. Bicicletă de fițe cu ghidon vintage, aripi din alea albe care străluceau a nou și șa din piele fină. Ce face doamna respectivă? Se apucă de claxonat pentru că doamna cu căruțul și cu copiii ei neastâmpărați îi stau în cale pe trotuar. Începe să vocifereze și nu frânează niciun pic și aproape că dă peste ei. În cântec de claxon se strecoară printre căruț și copii și gardul viu de pe margine. Se înghesuie și aproape o îmbrâncește cu un capăt de ghidon pe mama celor doi copii și trece pufnind din adâncul figurilor ei de biciclist superior. În spatele ei, pe o bicicletă grea plină de amortizoare apare și fiul ei. Ce face el? O urmează pe mama lui tratând cu același dispreț pe mama cu cei doi copii care ocupau trotuarul în încercarea timidă de a se organiza pentru excursia din parc.