mad_womanDouă săptămâni. Atât a durat aventura. Vecina mea de parcare a plecat două săptămâni în concediu și și-a lăsat mașina parcată într-un mod care ne-a afectat pe toți. Pe mine pentru că trebuia să fac niște manevre cu o precizie de invidiat pentru a-mi ocupa locul de parcare și pe vecini pentru că intrarea în parcare putea să facă parte dintr-un test de îndemânare pentru șoferii profesioniști.

Eu n-am luat-o atât de în tragic. Mi-am ascuțit simțurile și mi-am îmbunătățit performanțele și așa destul de ridicate în domeniul parcării în situații ce ating limita imposibilului. Manevele mele ar putea să constituie nucleul manualului de parcare pentru șoferii de pretutindendi.

Adevărata problemă a apărut în momentul în care vecinii mei exasperați i-au ridicat ștergătoarele. M-am simțit prost. Am fost convins că atunci când va reveni va da vina pe mine. Mă va blama și mă va alinta cu cele mai dulci gânduri convinsă fiind că eu i-am ridicat ștergătoarele. Plin de entuziasm, o dată pe zi, îi puneam ștergătoarele la locul lor. În fiecare seară aveam program. Parcam din șase-șapte mișcări în funcție de nivelul de atenție deținut la acel moment, coboram din mașină, îmi luam lucrurile din portbagaj și puneam ștergătoarele vecinei la loc. Ba chiar într-o seară am surprins un vecin care îi ridica ștergătoarele în timp ce eu generam sudoare pe frunte încercând să parchez mașina folosind distanțe ce puteau fi reprezentate în milimetri. Conștiincios fiind am mers cu vecinul până la lift și folosind o scuză lamentabilă cum că mi-aș fi uitat ochelarii în mașină, m-am întors să îi pun ștergătoarele la locul lor. Da, eu nu port ochelari. 🙂

Surpriza a venit în seara asta. Ajung acasă încărcat de bagaje, copii și ce mai aveam prin mașină și prima mea grijă a fost să-i pun ștergătoarele la loc. Îl așez ușor pe primul și când eram cu mâna pe al doilea, aud în spatele meu „bună seara”. Mă întorc ușor și cu o privire încremenită constat că vocea suavă care m-a salutat politicos aparținea unei domnișoare drăguțe și foarte bronzată. Semăna cu cineva cunoscut. Semăna cu vecina mea doar că era mult mai neagră. Parcă ar fi stat două săptămâni la soare… așa arăta. Era vecina mea… proprietara mașinii a cărui ștergător de pe partea dreaptă era încă în mâna mea… ridicat. Credeți că m-a crezut când i-am povestit că tocmai le puneam la loc? Credeți că privirea ei încruntată și buzele tremurânde exprimau mulțumirea față de gestul meu și față de munca mea din fiecare seară? Credeți de astăzi vom mai fi prieteni? 🙂