Orice tătic, când va crește mare, își va dori să fie ca mine. Sunt idolul lor în viață și sunt convins că se va organiza un club clandestin în care se va dezbate povestea din seara asta. Se vor scrie mii de mesaje și se vor consuma zeci de mega din abonamentele mobile. Nevestele se vor întreba ce ascund și ce-i fărmântă.

Dar să revenim la poveste.

În seara asta mi-am dus copilul la nu știu ce spectacol cu Scooby Doo organizat la Sala Palatului. În față o mare de oameni. Majoritatea bărbați și odraslele lor. Bărbați cu fețe lăsate și priviri pierdute. Principala lor preocupare era să studieze biletul. Cred că-i cunoșteau conținutul pe de rost. Știau seria de pe bilete mai bine decât CNP-ul personal. Așteptau să înceapă cele două ore de chin. Două ore în care se rugau să nu adoarmă ca să nu se facă de râs. În rest, copii veseli și câteva mămici pierdute ca niște flori de câmp pe o pajiște înverzită.

În tot acest peisaj dramatic apar eu cu copilul și soția. Tăticii ridică privirile pentru a întâmpina cu un salut mut o nouă victimă a spectacolului ce va urma. În privirile pierdute se aprinde un licărit de compătimire. Se uită la mine și se pregătesc să mă primească în grupul lor a celor loviți de soartă și de Scooby Doo. Moment în care eu îmi salut într-un mod simpatic soția și copilu, mă urc înapoi în mașină și plec. Nu, nu eram de-al lor. Nu stăteam alături de ei două ore ca să îndur chinurile unui spectacol pentru copii. Plecam. Am crezut că voi fi denigrat și exclus din societate. Dar nu! Am citit în ochii lor, plini de ură si invidie, un pic de admirație. Eram eroul lor. 🙂

Best dad