Se apropie sfântul Andrei. Cofetăria de vis a vis, strategic plasată în stația de autobuz, are clienți pe bandă rulantă. Lumea se oprește și cu un aer preocupat intră să cumpere un tort, o prăjitură sau niște fursecuri… după buget. Cei mai înstăriți (din seria cu torturi) opresc mașina cât mai aproape pentru a face un Andrei fericit. E un spectacol incredibil. O coloană de mașini avariate dau din beculețe în ritm de sărbătoare feerică.

În peisajul de mai sus apare și un Passat în genul celor venite în pachetul de beneficii în momentul în care te angajezi într-o corporație pe un post de middle management. O doamnă țanțoșă și mândră de importanța pe care i-a acordat-o corporația se hotărăște că nu poate să-și strice tocurile cui de 12 pe caldarâmul plin de praful cărat de pantofii pietonilor ce așteptau autobuzul. Se urcă frumușel pe trotuar și parchează ca o adevărată vedetă fix în poarta cofetăriei. Oprește motorul, mai discută câteva secunde la telefon cu prietena ei cea mai bună, după care coboară cu un „te puuuup iubitaaa, vorbim mai târziu”. Aruncă o privire plină de dispreț către pietonii înfrigurați și ușor amuzați de pe margine și dă să intre în cofetărie. Și când ce să vezi? Nu putea să deschidă ușa pentru că era blocată. Era blocată de un/o nesimțit/nesimțită care parcase fix în ușă. Era un Passat negru. Era o mașină care semăna foarte mult cu mașina ei. Ah! Era chiar mașina ei! Nu putea să intre în cofetărie pentru că ea blocase intrarea cu mașina proprie.

Oare cum s-a simțit? Oare ce a fost în căpșorul ei important și plin de valorile corporației? Că de înjurat nesimțitul/nesimțita nu putea că era chiar ea. Oare ce a citit ea în ochii plin de lacrimi a celor din jur? Plini de lacrimi de la râsul isteric, desigur. 🙂

PS Da, povestea este reală. Am fost spectator la această poveste și din păcate n-am putut să filmez pentru că eram ocupat cu râsul. 🙂