guinnessȘtiți voi licoarea aia maronie? Aia așa amăruie și neacidulată? Aia care face un deget de spumă când o torni într-un pahar rece de la congelator. Da, aia cunoscută sub numele de Guinness.

Acum câteva sătămâni îmi doream cu ardoare măcar un pahar. Am ieșit cu soția la restaurant, am întrebat-o politicos dacă are chef să conducă și cu o poftă adâncă în ochi am rugat-o pe ospătăriță să-mi aducă un guinness rece. Ea, cu niște ochi de căprioară speriată, îmi spune că nu are decât Ursus neagră. Puțin dezamăgit și cu un nod în gât, refuz și zic că-mi iau în altă zi.

A doua zi, plec mai târziu de la birou și mă opresc la magazinul din cartier și mă reped la dulapurile frigorifice pline ochi cu bere. În dreptul etichetei cu guinness era un mare culoar de doze… gol. Zic, nu-i nimic, îmi iau de la benzinărie. La Lukoil-ul de la colț îmi spun că nu au avut și nici nu au de gând să aducă.

Nivelul meu de înțelegere față de societatea care ne înconjoară scădea în mod dramatic sub nivelul de înțelegere a distribuitorilor de bere pe care-i uram sincer în acel moment. 🙂

În a treia zi am fost la un chef într-un restaurant unde, desigur, nu aveau Guinness.

Cu cele de mai sus în minte plec în a patra zi către Iași. Pe drum mă opresc la Vaslui să mă văd cu prietenul Grumăzescu. Nu mai văzusem orașul de multă vreme. Amintirile mă loveau din toate părțile și copilăria mi se derula în fața ochilor cu fiecare colțișor de oraș pe care îl oservam. Și mă văd cu Sorin și mergem într-un pub care nu exista pe vremea mea și ne comandăm eu o cafea și o fanta că doar conduceam și el o bere Guinness! Și aveau! Și i-au adus! Și el a băut cu poftă! Și eu doar am salivat! Și de aia îl urăsc pe Grumăzescu! 🙂