Dimineață de dimineață eram întâmpinat cu bucurie. Colega mea de birou se bucura că mă vede. Eram ca soarele care pătrunde pe ușă într-o zi întunecată de nori și ploaie. Eram the salvatorul. „Bună dimineața, Răzvan! Nu-mi merge internetul…”. Și ziua continua în același stil. Colega mea era îndrăgostită de mine și nu mai știam ce să fac. Mă striga și mă dezmierda când îmi era lumea mai dragă. „Răzvaaaaan! Iar nu-mi downloadează ăsta atașamentele”. „Răzvaaaan! Dau dublu click pe Adobe Reader și nu se-ntâmplă nimic.” „Răzvaaaan, wordul ăsta s-a tâmpit! Îi schimb fontul și îmi zice că să-mi văd de treabă că fontul ăla nu există”.
De o săptămână e liniște. Cred că am supărat-o cu ceva. Probabil că fața mea care exprima faptul că tocmai mușcasem cu poftă dintr-o lămâie a îndepărtat-o de mine. Nu mă mai iubește. Cel mult îmi aruncă un „bună dimineața” vesel și entuziast. E liniștită și relaxată. Nu mai avem discuțiile pe care le aveam înainte. Nu mai e colega pe care am cunoscut-o eu. Ceva s-a întâmplat. Ceva a distrus această relație frumoasă. Cred că eu sunt vinovat și m-am purtat urât. I-am zis că să mă lase cu laptopul ei cu Windows și să-și cumpere un MacBook Air. Și și-a cumpărat! 🙂
Haha, încă nu ți-a cerut să-i instalezi Windows pe Macbook?
Probabil inca nu s-a prins cum se deschide 🙂
Eram sigur ca a schimbat Windows-ul cu altceva :))
Daca ea nu te mai iubeste atunci iubeste-o tu pe ea. Este posibil ca inca sa mai citeasca MacBook Air tour.
Nu ma asteptam la un asa final :))