S-a ars. S-a ars acum șase luni și nimeni nu l-a mai schimbat de atunci. La acel moment, soția mea mi-a spus: „vezi că s-a ars becul din sufragerie”. Eu am răspuns: „bine, mă voi ocupa de asta”.

Nu eram complet pe întuneric, mai există o lumină mai mică care îți asigură vizibilitate cât să nu te împiedici de jucăriile așa mai mărișoare împrăștiate uniform pe podea. Deci nu mi s-a părut că ar fi o urgență becul din sufragerie. De precizat că nu e un bec normal. E un bec din ăla lunguieț de o anumită putere și care se găsește de cumpărat doar în anumite locuri.

Timpul a trecut, noi am început să ne obișnuim… sau așa credeam eu. Veneam acasă, avem lumină suficientă cât să dibuiesc telecomanda deci nu era grav.

După cum spuneam, eu eram liniștit. În spatele cortinei în schimb se desfășura o adevărata dramă. Prietenii care veneau pe la noi încercau să afle ce tip de bec este ca să ne ajute. Bona căuta meșteri prin bloc. Soția mea primea un telefon de la oricine era într-un magazin în fața raftului cu becuri. Din când în când prietenii îmi mai spuneau „ești cam întunecat… s-a întâmplat ceva”. Eu nimic. Eram vesel și preocupat de problemele mele cotidiene. Becul nu este o prioritate și nu a fost timp de șase luni.

Ieri, soția mea și-a luat inima în dinți și m-a rugat pentru a doua oară să fac ceva cu becul ăla. Moment în care m-am dus la debara, am luat un bec din stocul de becuri pe care îl aveam de un an și l-am montat în lustra din sufragerie. 🙂 Practic eu aveam rezolvarea problemei de la început doar că nu mi s-a părut că e urgent. 🙂

Povestea asta mi-a amintit de o zicală (să-i zicem):

„Ladies, if a man says he will fix it, he will. There is no need to remind him every 6 months.” 🙂

PS Mie mi se pare că e o treabă foarte bună asta cu reparatul după șase luni. Nu vă spun cât de mare a fost bucuria când am avut din nou lumină în sufragerie. Ne-am bucurat ca de un lucru nou chiar dacă era o lampă veche de 6 ani. 🙂