E o chestiune pe care n-am trăit-o niciodată. O mansardă veche, frumos aranjată, puțin întunecată de ploaia de afară, o canapea cu câteva haine aruncate la întâmplare, un birou simplu cu un scaun vechi, un pat înghesuit într-un colț și noi doi… doar noi doi. Asta-mi inspiră Ploua infernal. Da, îmi plac ploaia și iubirea în mansarde. Sau cel puțin așa cred. Recunosc că m-aș rupe de lume pentru o zi sau două într-un astfel de spațiu, cu o ploaie mohorâtă ce împrospătează frunzele ce-ar bate-n geam și cu iubita mea alături. 🙂

Am trăit alături de muzica lui Nicu Alifantis ani la rând. Am visat și m-am inspirat din muzica lui. M-am împrietenit, fără să vreau, cu cineva care era fan Balada dromaderelor. Pur și simplu, ne întâlnisem în holul hotelului undeva în Bruxelles și nu știu ce m-a apucat și am început să fredonez si j’avais quatre dromadaires. Doamna respectivă a tresărit și mi-a spus că este melodia ei favorită și nu înțelege ce m-a apucat chiar în acel moment. Și n-o mai fredonasem de ani de zile.

Muzica te face să visezi. Versurile unesc destine și dau un sens unei relații. Povestea de dragoste o regăsim de multe ori în muzica din jurul nostru. Ne încântă și de multe ori pune bazele unei relații. De câte ori n-ați ascultat pe repeat o melodie doar pentru că era melodia voastră… doar pentru că vă purta gândurile și simțurile în acele momente minunate de început?

La muți ani, Nicule! (pentru că toată lumea îți spune maestre 🙂 ) Astăzi împlinești 40 de ani de muzică! Să ai grijă de visele noastre în continuare că ne e bine așa! 🙂

Și uite că am fost suficient de ignorant și am pierdut șirul albumelor. Acum ascult un preview din Mozaic…

PS Acest articol nu face parte din nicio campanie.