Post scris de Dan Cârlea.

Tocmai îmi apăruse cartea de povestiri „Copil în Epoca de Aur” şi doream s-o lansez în mediul online.

Răzvan Baciu mi s-a părut potrivit şi pentru că e apropiat de vârsta mea şi am sperat că rezonează cât de cât cu perioada în care am copilărit, dar şi pentru că filmează profi evenimentul.

Dar cum să abordezi un tip care a lucrat o căruţă de ani la Microsoft, se ocupă cu filmări ale traficului şi are o structura ultra tehnicistă? Asta mă întrebam îngrijorat, încercând să-mi fac un plan.

„Aproape sigur e un robot ultra performant, setat pe propriul succes şi insensibil la poveştile mele cu mingea de 35 şi ţevile de suflat cornete”, îmi spuneam, mâncând jar.

Mi-am schiţat câteva variante de abordare, le-am cântărit, le-am pus în ordine, le-am schimbat ordinea, le-am aruncat la gunoi, le-am despăturit apoi, pentru a le relucra.

Am obţinut întâlnirea la care în mod sigur aveam să-i explic cu lux de amănunte ce vreau să fac şi cum o să fie.
Trebuie să fac o figură frumoasă, un adevărat spectacol! Să-l iau prin învăluire, să-l încercuiesc, să nu poată să spună nu!

Ne-am aşezat la masă, am comandat două cafele şi am dat să încep, când el, hopa, întinde mâna spre cartea pe care tocmai o scoteam din geantă şi zice:

– Asta e cartea?, şi o deschide, mirându-se „a, deci sunt povestiri, nu poezie.” (el mă ştia de poet, întrucât cărţile mele anterioare fuseseră de poezie)

– Da!, zic, încercând să-mi reînnod în cap abordarea a cărei introducere se dusese pe gârlă. Vreau să fac o lansare în club, deci să ne jucăm ca atunci, să povestim, să…

Cât îmi bolovăneam eu ochii în cap să spun povestea care deja îmi părea că scârţâie, el a socs un carnet şi un pix şi a început să schiţeze planul.

În câteva minute era clar ce fac eu şi ce face el (el face aproape tot, adică invită oameni importanţi şi filmează, iar eu să fac rost de local şi haleală).

Cumplit de eficient, şi trage bine şi cu ţeava cu cornete şi cu praştia cu invizoace din bolduri îndoite!

A fost o lansare superbă, mulţumesc Răzvane.