Mi-am amintit de un banc.
Tatăl, mama și copilul la restaurant.
La sfârșit tatăl îl roagă pe chelner să le împacheteze mâncarea rămasă ca să o ducă acasă la câine.
La care copilul: „Uraaaaaa! Ne luăm câine!”
Cum e? Ne e rușine să luăm ce n-am putut mânca acasă? Ne e frică de ce crede chelnerul despre noi? „uită-te și la nehaliții ăștia, n-au ce mânca acasă dar vin la restaurant”.
Cabral zice că se aruncă la gunoi un milion de tone de mâncare anual.
Mie nu mi-e rușine să iau la pachet, doar am plătit mâncarea.
Bun bancul asta, imi imaginez ca se poate intampla :))
Eu sunt curios ce se intampla cu toate oasele din meniurile de la KFC. Oare le dau la adaposturile de caini?
@Gerhald pai avand in vedere ca ajung la un loc cu celelalte deseuri de hartie/plastic e imposibil sa le dea la adaposturi
La mine nu s-a uitat urât, până acum, vreun chelner pentru că l-am rugat să-mi pună la pachet. Dimpotrivă, adeseori mă întrebă dacă nu vreau să iau acasă ce n-am putut mânca. Mă văd mică, slăbuţă, nu prea pot înfuleca porţiile uriaşe din multe localuri. Dacă ies cu Laurenţiu, noi de obicei mai facem schimb de mâncare, gustăm unul de la altul. Dacă lui îi place ce-am comandat eu, nu văd de ce n-ar mânca.
Deci tie nu-ti trebuie doggy bag. Tu il ai pe Laurentiu. 🙂
doggy bag e bun. Da’ romanii se codesc sa il ceara de teama ca o sa zica aia ca sunt chitrosi.