Mi-am amintit de un banc.

Tatăl, mama și copilul la restaurant.

La sfârșit tatăl îl roagă pe chelner să le împacheteze mâncarea rămasă ca să o ducă acasă la câine.

La care copilul: „Uraaaaaa! Ne luăm câine!”

Cum e? Ne e rușine să luăm ce n-am putut mânca acasă? Ne e frică de ce crede chelnerul despre noi? „uită-te și la nehaliții ăștia, n-au ce mânca acasă dar vin la restaurant”.

Cabral zice că se aruncă la gunoi un milion de tone de mâncare anual.