De multe ori mă întreb când se produce acel declic. Când ajungem să fim mult prea ocupați pentru a nu avea timp nici măcar de o cafea cu cineva. Și mă-ntreb de ce renunțăm la momentele mișto în favoarea unui model de viață extrem de ocupat. Suntem mai interesanți? Chiar nu putem să luăm o pauză? Chiar toate sunt urgente pe lumea asta? Ne e atât de ușor să renunțăm la o întâlnire cu cineva apropiat. Ședință la ora patru? Zici că e urgent? Nu mai poate aștepta? Binee. Trebuia să mă văd cu un prieten. Asta e, o să mă văd cu el altă dată… Cât de simplu.

De la ziua mea încoace, camionagiu tot încearcă să se vadă cu mine. L-am adus la un nivel atât de înalt de exasperare încât mi-a scris o poezie pe un colț de masă într-o pauză la autobază.

Iată rezultatul 🙂 :

Eu cred că tu nu mă iubeşti
Nu tre. să te fereşti,
Dar nu ţi-e milă doar puţin
Ştiind că sunt în mare chin?

De ce nu vrei să mă-ntâlneşti,
De ce, de ce, strig la fereşti…
Dar în zadar, dar în zadar,
Mogulu nu acceptă dar.

Camionagiu

Și mă bate la cap pentru un motiv foarte simplu… vrea să-mi dea cadoul de ziua mea! 🙂

Până la urmă mi l-a trimis în format electronic 🙂 :

Trafictube1