Sunt în vagonul din față sprijinit de un perete lângă butonul de urgență. Ascult un audiobook și studiez cu mare atenție podeaua. După un timp mă trezesc că nu mai sunt atent la vocea din căști, la vocea care-mi înșiruia povestea cu detectivi. Gândurile mele fugiseră către un cuplu drăguț ce-și desfășurau povestea de dragoste vis a vis de mine. Se sorbeau din priviri și-și șopteau cuvinte dulci înghițite de huruitul infernal al metroului. Se țineau de mână și pielea le era albă de la strânsoare, atât de mult se iubeau. Se vedea în toată ființa lor că se doresc și că abia așteaptă să ajungă la destinație. Era acea poveste frumoasă de primăvară pe care o întâlnim la tot pasul. Timpul trece și fără să-mi dau seama, metroul oprește în stație. Zgomotul dispare și se lasă liniștea aia de dinainte de a se deschide ușile și atunci aud pentru prima oară vocea ei suavă. Am tresărit pentru că până atunci vocea ei fusese plăsmuită doar de imaginația mea. Și mă bucur și mă concentrez pentru o secundă să ascult și să fur un crâmpei de poveste. Și aud: „nu înțelegi că nu vreau să mergem la mă-ta?!” 🙂