De Bobotează

Să nu intru în casă, nu alta. Dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc, mă întorc acasă în timpul zilei. Bag cheia în ușă și sunt oprit mișelește de altă cheie care era deja introdusă în mecanism dar pe partea cealaltă. Îmi amintesc ca printr-o minune că în casa mea mai locuiesc și alte personaje. Unele mă strigă „tata” și altele „domnul Răzvan”. Îmi reprim orice sentiment de panică și bat la ușă. După câteva secunde lumina din vizor dispare acoperită, în opinia mea, de un ochi vigilent care mă studia. Și… nimic. Aud forfotă în spatele ușii și șușoteli. Mă uit cu atenție în jur. Cablul RDS atârna la locul lui așa cum îl lăsasem de ultima oară când i-am smuls suportul ce-l suținea, țeava de gaze era tăiată așa cum îmi aminteam și pe jos era dâra de păr de câine de la ușa vecinului până la lift. Da, eram în fața ușii apartamentului meu. Nu aveam pic de îndoială în suflet. Cu toate astea, cei din spatele ușii continuau să mă ignore. După nenumărate insistențe aud în surdină un glas plin de emoție… „Cine-i?”. Eu, plin de inteligență, entuziasm și stăpânire de sine, răspund cu un ton apropiat de sunetul unei explozii: „EU!”. După care îmi dau seama că „eu” se numeau toți ceilalți locuitori ai planetei care nu erau în apartamentul meu. Îmi revin din visare și spun pe un ton puțin mai calm „Răzvan”. Ușa se întredeschide ușor și două perechi de ochi mă privesc cu o curiozitate extremă. Perechea de jos ridică sprâncenele și spune „Tata!”. Perechea de sus își revine din încruntare și aud: „ah, dumneavoastră erați? Am crezut că e un preot venit cu Boboteaza!”. Era bona care mă confundase. Mă confundase cu un preot. Moment în care mi-am dat seama că rebelul din mine a cam exagerat și că ar fi frumos totuși să dau jos barba crescută cu drag de dinainte de crăciun. 🙂