Dacă ești într-un club și nu bei și prietenii tăi se uită urât, există o soluție pentru asta.

Da, uneori nu e bine să știi prea multe despre un subiect. De ce? Păi să vă povestesc.

Stăteam ziele trecute de vorbă cu un francez simpatic (da, există și francezi simpatici ). Și povesteam despre avioane și cum îmi e mie frică să zbor. Și cum în liceu aveam un coleg de bancă care m-a învățat totul despre avioane și principiul zborului. Știți ce fac eu când mă urc într-un avion? Sunt atent la toate manevrele pilotului, mă uit dacă a deschis flaps-urile, îi urmăresc pas cu pas manevra de aterizare etc. Nu mă bucur de experiența zborului ci stau cu frica-n sân și sunt atent să văd dacă se-ntâmpla ceva ce știu că se poate întâmpla. Și povestindu-i lui toate acestea îmi zice: “și eu am exact aceeași problemă… se cheamă TMI”. Zic stai să vezi că e ceva ce trece cu pastile. Și la o secundă după îmi și traduce: too much information. Da, știu prea multe și asta nu mă ajută ba chiar mă-ncurcă.

Aia cu knowledge is power este adevărată și te poate face stăpân pe o situație dar, în același timp, te face și să fii nefericit în legătură cu acel subiect.

PS Avantajul meu în acest domeniu este că o să-mi dau seama că ne prăbușim cu câteva secunde înaintea celorlalți. I’ve got the power!

Am fost un mic papagal și am făcut greșeala sa printez boarding-pass-urile pe o singură pagină față verso. Nu vă spun că erau pentru persoane diferite și că la vamă treci de unul singur.

Am zis că să vezi ce o să mă fac eu de râs la vamă și cum o să facă mișto personalul aeroportului de mine.

Ei bineeee… nu s-a întâmplat așa. Inițial nu înțelegeam de ce și într-un moment m-a lovit! Atâta le trebuia să se ia de mine. O vorbuliță să spună că îi făceam de râs. De ce? Păi eu eram ăla care salvam planeta și copacii și ei erau ăia răi care-mi cereau să consum hârtie doar ca să-și respecte ei procedurile anti ecologiste. Nici pâs n-au zis. Un mușchi n-a mișcat pe fața lor. Ne-au zâmbit frumos și forțat și ne-au lăsat să trecem fără nicio problemă.

E bine să fii ecologist din când în când. Îți dă așa o putere… nimeni n-are nimic de comentat. Eu salvez planeta… voi?

PS Imprimanta aia este default pe față-verso din motive economice.

Era o vreme când artistul din noi lua săpuniera (camera aia foto meseriașă de buzunar) și făcea cele mai minunate close-up-uri. Detaliile erau obsesia noastră și ne opream pe marginea cărării să fotografiem o floare proaspăt răsărită din bobocul fin.

Acum nu, ne-a trecut asta. Săpunierele au dispărut din buzunarul nostru și au fost înlocuite de telefoanele inteligente. Acum ne uităm într-o direcție și ni se pare că am descoperit cel mai mișto peisaj. Și cum îl facem mai atractiv? Băgăm un instagram. Nu mai zic de paharele și cănile ce se prezintă într-o stare extrem de atractivă pentru cameră și micuțul artist din noi.

Asta e din seria “video killed the radio star”

Se zice că natura ne oferă un model perfect. Putem să ne inspirăm de natură și încercăm să copiem cât mai mult.

Păi dacă e atât de minunată de ce e atât de complicată? De ce trebuie ca stamina și pistilul să fie unite în vederea reproducerii de o albină care fură polenul ca să producă miere ca s-o culeagă Augustin ca să-și pună fetele-n ceai ca să nu folosească zahăr să fie în continuare drăguțe pentru a atrage bărbați în vederea perpetuării speciei?

De ce plantele n-au mecanismul propriu de fecundare? Dacă tot cresc împreună stamina și pistilul, de ce nu cresc un pic mai mult să se unească singure în vederea transferului de polen?

De ce femeile au nevoie de bărbați pentru reproducere? Nu putea să fie mai simplu? “Astăzi m-am gândit să rămân grea”. Și pufff… e însărcinată.

PS Nu, nu am înnebunit. Discutam ieri cu o prietenă problema asta.

Cine mă cunoaște mai bine știe că nu-mi place să ofer flori fetelor. Știu că sunt minunate și colorate și fetele sunt topite după ele. Și da, mă folosesc de asta.

Dar, mie mi se pare ceva de genul: uite tu florile astea, ține-le și tu două zile și aruncă-le că se ofilesc. Nu mai bine de banii unui buchet de trandafiri îi cumperi o zorzonea de la swarovsky? Poate chiar îi place și o s-o poarte la brățară.

Revenind la de ce-mi e frică, de 8 martie am rezistat eroic și n-am cumpărat nicio floare nimănui. Asta până m-a sunat cineva care nu era în București și m-a rugat să-i cumpăr niște flori și să i le dau în numele lui unei gagici.

Cine era pe la prânz de 8 martie în piață negociind cu florăresele? Cine se prezenta cu buchetul de 8 martie în dinți la fata respectivă? Eeuuu!

Să vedeme ce nu-mi mai place ca să știu la ce să mă mai aștept : să ud florile (problemă rezolvată), pisicile și plimbatul cățeilor să facă caca în parc.

Între 8:30 si 10:30, în fiecare dimineață, e un Mercedes pe aleea de la birou care tot o freacă în sus și-n jos. Adică n-are loc de parcare și dacă vrea vreo mașină să iasă, ăla cu merțanul tre s-o mute.

E un șofer care numai asta face două ore. Din când în când mai coboară de la volan și freacă mașina cu o cârpă. După care se urcă la volan și mai freacă și bordul un pic pe la încheieturi.

La 10:30 iese o doamnă elegantă din casă, se urcă în mașina gata frecată și pleacă.

Pe la 16:30 de întorc și pentru că nu au loc de parcare, șoferul rămâne în mașină și începe același frecuș. Vine băiatul cu pizza, el scoate mașina de pe alee. Pleacă vecinul de la parter, mai face 30 de manevre ca să-i facă loc. Bineînțeles că în acest timp folosește și cârpa ca nu cumva să fie vreo urmă de praf.

Pe la 18:30 iese doamna în treing și pleacă de data asta la volam. La întoarcere nu știu ce se întâmplă pentru că n-am prins niciodată momentul.

Și așa zi de zi. Oare asta să fie soluția parcărilor din București? Ne angajăm un șofer care să ne frece mașina?

Mă gândesc serios ca mâine să fac un time lapse cu această activitate sub denumirea: cum să freci un Mercedes.

Știți voi odorizantele alea de cameră automate? Alea care detectează mișcarea și la câteva secunde bagă un puffff?

Sunt la Brașov într-o casă care are în dotare așa ceva în fiecare cameră. Mă întind după geacă, mă-ntorc cu spatele și puff un foșnet în spatele meu. La baie, îmi pun pastă de dinți pe periuță, dau să mă spăl pe dinți și puff un foșnet în stânga mea. Vă dați seama ce senzație nasoală este să foșnească ceva în ceafa voastră la 2 secunde după ce ați văzut că nu era nimeni acolo.

Din fericire am așa ceva la birou în zona de primire oaspeți. Sunt obișnuit. E o casă mare cu tavan înalt în genul celor în care se joacă Poirot de-a detectivul. Majoritatea timpului stau singur acolo și seara mai uit să aprind lumina. Fiori de groază mă trec uneori când mă duc către bucătărie să-mi mai pun o ceașcă de ceai. Întuneric, parchetul scârțâie ușor, merg cu pași relaxați pe întuneric și puff un foșnet din dreptul draperiilor. Uneori îmi vine să arunc cana în acea direcție, alteori să mă arunc la pământ și uneori înțepenesc de groază.

Nu mai zic de momentul drăguț în care mă aplec peste odorizant să iau ceva din spate și zăbovesc acolo mai mult de două secunde. Uneori inhalez tot și alteori îmi parfumez tricoul pe viață.

Cu timpul m-am călit. Cred că nu mă mai sperie nimic. Am dezvoltat un adevărat ninja în capul meu. E unul cu o sabie care mă amenință din întuneric? Nu-i adevărat! Este doar un odorizant insignifiant!

Stau de dimineață să povestec despre vreme și ce mai e nou pe Facebook.

Mă dau toata ziua pe twitter și trimit SMS-uri.

Pun în legătură oameni și fac conexiuni. Sunt un fel de intermediar.

Distrez oamenii în pauze și fac pe nebunul când le e lumea mai dragă.

N-am și eu o perioadă de liniște. Sunt activ în ședințe și nici la masă nu mă odihnesc.

Vreau o pauză! Seara când aș putea să mă liniștesc și eu, cad epuizat și trebuie să-mi încarc bateriile.

Mi-a trebuit să mă fac telefon inteligent cu touch. Nu puteam să mă fac și eu pilot. Aveam o viață palpitantă măcar.