Da, doamnelor asistente de la Institutul de Hematologie, vă meritați fix ăia doi lei pe care-i luați sub formă de salariu.
Povestea e simplă. Ducem copilul la analize la acest institut pentru că e un test de coagulare mai dificil de făcut. Și dăm de prima asistentă care este nemulțumită că din venă nu iese sânge suficient. Și ne-ntreabă: a băut copilul apă dimineață? Răspunsul nostru: nu, pentru că doamna doctor ne-a spus să nu facă asta. Reacția ei? Ce știe doamna doctor cum se recolteză sânge? Doamna doctor fiind șefa ei.
Pasul doi, luăm sângele și-l ducem la asistenta doi care ne spune revoltată că a fost recoltat incorect. În urma confruntării directe dintre cele două, ajungem să cerem și opinia șefei lor… da, acea doamnă doctor blamată mai sus de către prima asistentă. Cine o pupa în fund la greu pe doamna doctor? Da, prima asitentă. Acum nu mai aveam cuvinte dure, aveam doar cuvinte de laudă și un zâmbet absolut minunat. Nu mai era șefa incompetentă, era șefa cea mai bună din lume. Bravo doamnă asistentă, vă meritați banii pe care-i câștigați (poate chiar prea mulți).
Ce nu înțeleg eu este cum vă permiteți să spuneți din astea-n public? Poate dați de niște prieteni ai doameni doctor sau poate mai rău, de un blogger frustrat care scrie un post pe tema asta. 
Și am deja două ascultătoare fidele: 
Se dau cinci masini cu același logo pe ele. O cameră lăsată să facă un time-lapse pe marginea lacului Râușor. Ce se gândește un domn de bine care tocmai venise în vizită și el în timp ce eu mă duceam zece metri până la mașină? Să pună mâna pe cameră și să se “uite” la ea. Trăia cu senzația că sigur cineva a pierdut-o și atunci i se cuvine. La întrebarea mea “de ce puneți mâna?” el îmi răspunde că “nu era nimeni aici”. Îi zic că eram acolo la mașină să duc cealaltă cameră și-mi zice “păi dacă stați la doi kilometri de camerăăăă… ce să vă fac”.
